Pictura neterminata

Am scris asta de ceva timp, dar niciodata nu m-am gandit sa postez pe vreun forum ce scriu. Anyway nu imi prea place si nu ma pricep la scris asa ca sa nu va asteptati la cine stie ce. In plus e doar un one shot foarte scurt XD

Ora 16, ea era inca acolo. De patru ore statea nemiscata pe acel scaun. Camera aceea era intunecata, dar trupul ei era luminat de razele soarelui care reuseau sa patrunda prin geamul prafuit. Era imbracata intr-o minunata rochie albastra, un albastru mai frumos, mai clar decat cerul dintr-o zi senina de vara. Parul ii era despletit, iar buclele negre ii curgeau usor pana mai jos de umeri. Fata ei era indreptata spre razele de soare care o luminau. Parea fericita, dar nu era deloc asa. Avea schita unui zambet fals pe fata, dar in ochii ei se reflectau durerea si suferinta nesfarsit din sufletul ei. Statea acolo nemiscata, parca era facuta din piatra. Nu cuteza sa zica nici macar un cuvant, sa scoata vreun sunet, daca ar fi putut si-ar fi oprit si inima pentru ca bataile neregulate are acesteia nu doar ca aratau cat de frica ii este, ci tulburau linistea nepatrunsa a camerei; ecoul lor se auzea in mod izbitor si destul de tare, camera fiind goala si mare. Daca s-ar fi blocat in pereti... dar ajungeau pana la ei, se izbeau incet si se intorceau, astfel incat le auzeau... le auzea tot timpul si o durea. Asta era tot ce se auzea. Nu auzea bataile inimii lui, poate era prea calm, poate era altceva. Se auzi ticaitul ceasului de pe mana lui, mai trecuse inca o ora.
Ora 17, statea nemiscata in continuare si privea lumina care se stingea incet. Soarele apunea incet, lumina fiind din ce in ce mai slaba. Priviea golulul infinit din sufletul si mintea ei. Isi pierduse o mare parte din memorie. El o privea din cand in cand, doar ca sa nu greseasca ceva. La ce sa greseasca? Ii facea potretul. Isi misca mana incet, trecand cu pensula peste suprafata panzei albe. Era aproape gata. Mai avea ochii, s-apropiat de ea. I-a vazut ochii plini de suferinta si a realizat ca facuse o greseala. I-a atins usor fata fina si alba. Ea tresari si lasa frica sa apara. Ochii ii pareau goi si parca nu privea la ce are in fata ei, ci privea inca nepasatoare in infintul gol din sufletul ei. Isi retrase mana si fata avu curajul sa planga, sau poate nu, poate lacrimile ei nu au mai rezistat si eu inceput sa curga singure.
Ora 19, el a parasit camera si a lasat-o singura. Ea a mers sa priveasca pictura, desi ii era greu sa vada ceva, soarele a apus, dar a dat peste o lumanare. Parca se uita in oglinda, cu exceptia ochilor. Acolo nu se vedea suferinta in ei, ci fericire si iubire. Dar nu il iubea, il ura. In sfarsit putea realiza ce simte, in sfarsit putea sa planga si sa nu se teama, in sfarsit putea sa fie singura, va fi singura pentru totdeauna. La ora 18, in aceea camera mizerabila, a fost ultima data cand a auzit ticaitul ceasilui, ultima data cand a simtit ceva, ultima data cand s-a simtit vie. Ultimul lucru care l-a facut a fost sa priveasca o parte din ea reflectata in acea pictura, o parte din ea care nu o cunoscuse niciodata. Acea fata care era prea fericita ca sa fie ea...