Loneliness

Nu e tocmai un fic pentru ca am scris asta vara trecuta, si am scris exact ce am simtit atunci.. dar pana la urma am ajuns sa il consider doar un simplu fic. Tot one shot.

Am incercat. Din nou si din nou. Fara sens. Puteam sa incerc in continuare. Dar ce rost avea? Cui ii pasa daca zambesc sau nu? Daca sunt fericita sau sfasiata? Daca pot suporta totul, trecand pe langa tot cu un zambet pe buze. M-am saturat. Nu are rost sa ofer un zambet cand nimanui nu-i pasa de el. Sunt singura. Stau. Ascult cum altii rad, plang, sunt fericiti sau sufera. Dar raman nepasatoare, fara nici un sentiment. Nici de asta nu le pasa. Merg in continuare, fara a dori sa ating o destinatie. Sau poate astept destinatia.
Destinatia e sfarsitul. Cand totul ramane in urma. La fel cum trece o umbra pe suprafata apei, asa trec si eu pe langa ei. Ma opresc. Cineva imi striga numele, cineva stie ca inca exist. Mi-e frica sa intorc privirea. Mi-e frica sa aflu cine e. Ma striga in continuare. Eu continui sa merg nepasatoare. Imi aud din nou numele. Ma sfasie, nu pot sa ma opresc, nu vreau sa ma opresc, desi doare ingrozitor. Un sentiment ciudat ia nastere in mine. Remuscare. De ce? De ce trebuie eu sa sufar cand ei ar trebui sa aiba acest sentiment? Sunt egoista?
Fug. Fug de viata, de ei, de . . . mine insumi. Fug de suferinta. Las totul in urma. As vrea sa pot crede ca inca ma pot intoarce, ca inca mai pot face ceva. E prea tarziu, pentru ei . . . pentru mine. Incerc sa privesc in urma. Nu pot. Privesc inauntrul meu. Vad numai sentimente ciudate. Vad spaima, tristete, ura, remuscare. Incerc sa le ingor, dar deja m-au sfasiat. E prea tarziu, pentru mine . . . pentru ei.
Reusesc sa vad cine ma striga. Sunt eu. Raman ca o piatra. Ochii mi se maresc si lacrimile incep sa curga. Le puteam simti pe fata rece. Lacrimile erau calde, ma ardeau, ma faceau sa sufar, ma sfasiau. Incercam sa zic ceva. Nu puteam. Nu puteam face nimic. Stateam acolo si ma priveam. Ma priveam pe mine cea vesela, la care ii pasa de toti. O eu fara acele sentimente care ma sfasie acum. Priveam trecutul. Era frumos. "Frumos"? Cum mi-a trecut un asemenea cuvant prin minte?
Am cazut in genunchi. Plangeam in continuare. Nu ma puteam opri. M-am uitat in sus la cer. Era clar, senin. M-am uitat din nou la acea eu care ma striga. Am inceput sa ma ridic de jos. Am ajuns in picioare. Priveam in jurul meu cu un zambet fals pe buze si cu lacrimi calde curgandu-mi din ochi. Se intuneca. Nu mai era nimic . . . absolut nimic! Acea eu ma intreaba :
- Asta ti-ai dorit?